MERIDIAN CRITIC No 1 (Volume 34) 2020 Ficţiunea ca lume posibilă în Abu Hassan de I.L. Caragiale Ioan FĂRMUŞ Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava farmusioan@yahoo.com ______________________________________________________________________ Abstract: The following paper is a metafictional reading of Caragiale’s Abu Hassan, a tale usually neglected by many critical voices. The game that the Calif, an authorial figure, initiates makes his victim, the young Abu Hassan, whom we may see as the intended reader of the text, aware of the illusionary nature of the world that he thought he lived in. Because he wished to be a calif for one day, he was abducted and made the ruler of Bagdad, while the actual Calif watched his every move from a window above. When Abu Hassan returned to his actual life, he refused to acknowledge it and got mad. After a long period of suffering his sanity came back, but he was abducted once again. This time, the Calif revealed to him the game he was playing all along. Thus, his story may be interpreted as a meditation on the concept of fiction. His abduction is similar to a relocation from the actual world to the possible world initiated by the game of the Calif. What he failed to understand in the first place is the ontological status of the world he got to live in temporarily: a textual one, an illusion, an artefact. Thus, the calif, as an authorial figure, shares his reader the knowledge necessary for him to finally understand the dual nature of the world he is reading: as narrative and as text. Keywords: metatext, author, reader, fiction, possible world. Rămâne un mister şi astăzi motivul pentru care Caragiale alege să rescrie una dintre poveştile ciclului 1001 de nopţi în basmul Abu Hassan. Povestea califului, care înscenează tânărului Abu Hassan o farsă, îndeplinindu-i dorinţa şi făcându-l stăpân pentru o zi, trebuie să i se fi părut nostimă, prin doza mare de cinism, unui Caragiale despre care ştim astăzi că avea o slăbiciune pentru astfel de scenarii. Dacă nu cumva, situaţia aceasta nu i s-ar fi părut interesantă şi dintr-un alt punct de vedere, unul care implică o meditaţie pe seama puterii ficţiunii de a institui lume. O explicaţie în favoarea acestei interpretări o oferă Mircea A. Diaconu, în articolul I.L. Caragiale şi conştiinţa dublei apartenenţe: „Căci ce altceva este acest text decât o deconspirare a mecanismelor prin care lumea capătă în operă existenţă? Ceea ce se întâmplă cu eroul central al basmului este consecinţa înscenărilor puse la cale de calif, care se amuză, dincolo de bine şi de rău, de viaţa sărmanei marionete Abu Hassan pusă la mari cumpene existenţiale. În spatele ei, un regizor care înscenează fapte, un farseur hedonist care priveşte totul printr-o gaura în tavan, expresie a convingerii că lumea, lumea propriu-zisă, e situabilă în planul convenţiilor.” [Diaconu, 2018: 203] Iată câteva argumente care încurajează o lectură metatextuală în care miza o reprezintă – susţinem noi – o meditaţie asupra conceptului de ficţionalitate. Dacă putem vedea în calif o figură auctorială,