DACOROMANIA, serie nouă, XXVIII, 2023, nr. 1, Cluj-Napoca, p. 38–55 DOI 10.33993/dr.2023.1.38.55 ADRIAN CHIRCU ADVERBE PIERDUTE, ADVERBE REGĂSITE. DERIVATELE CU SUFIXUL -IU „Latinitatea limbii române se cunoaşte din întreaga ei structură.” (Puşcariu 1976, p. 181) 0. PRELIMINARII În interpretarea faptelor de limbă de ordin gramatical, în cei din urmă ani, poate fi observată o schimbare de perspectivă, în sensul că centrul de interes s-a deplasat dinspre studierea detaliată a limbii contemporane înspre analiza sistema- tică a faptelor de limbă de ordin diacronic (SLRV 2019; OHRM 2021) şi/sau diatopic (VDD 2019). Cel mai adesea, acestea sunt susceptibile de a oferi informaţii complemen- tare şi, în acelaşi timp, pertinente, care ajută la o înţelegere adecvată a unor forme sau structuri gramaticale, reperate în limba actuală şi care sunt mai dificil de circumscris. Prin această cercetare, ne raliem şi noi acestei recente tendinţe investigative, aplecându-ne asupra afixului adverbial -iu, prea puţin discutat în paginile studiilor de specialitate, fie acestea de ample dimensiuni sau de întindere mai restrânsă. 1. SUFIXUL -IU. ORIGINE ŞI DEZVOLTARE Lingviştii care au discutat pe marginea sufixului -iu au avut, în general, în vedere rolul său în formarea adjectivelor (< lat. -ivus sau, probabil, -ineus), şi mai puţin alte valori semantice ori funcţii morfologice. 1.1. De pildă, I.-A. Candrea afirma, într-o intervenţie la Societatea Filologică (şedinţa din 28 februarie 1907), că cei care „s-au ocupat de acest sufix sunt toţi de acord în ce priveşte originea lui. Nimeni nu s-a gândit să conteste derivaţiunea din -īvus, care părea cel mai indicat şi cel mai la îndemână, căci identitatea lui târziu cu tardīvus şi a lui timpuriu cu temporivus era mai presus de orice îndoială” (Candrea 1907, p. 13),