Toată literatura este politică (oricât s-ar agita unii să ne facă să credem că n-ar fi) La sfârșitul verii lui 2023, o ceartă a izbucnit pe rețelele de socializare, în micul mediu literar mainstream de limbă română. Totul a pornit de la un articol apărut în Libertatea și semnat de Valeriu Nicolae, scriitor și activist rom, care critica felul cum e construită reprezentarea romilor într-un roman contemporan, câștigător al unor premii prestigioase. Autorul articolului spunea, printre altele, că această reprezentare rasistă a romilor din roman nu a părut să joace niciun fel de rol în recunoașterea critică a cărții, chiar dacă este atât de pronunțată încât lui i-a făcut rău fizic. Foarte mulți profesioniști ai literaturii române au sărit atunci ca arși și au intervenit într-un glas nu doar ca să-l denigreze pe autorul articolului în moduri pe care nu vreau să le reiau aici, ci cu un scop care depășește cu mult discuția despre romanul respectiv. Profesioniștii literaturii române au intervenit într-un glas ca să ne convingă că literatura aparține aproape exclusiv acestui câmp profesional în care ei dețin autoritatea. Și că tot ce se întâmplă în cărți este perfect separat de ce se întâmplă în rest, în lume. Chiar dacă reflectă lumea și relațiile care o structurează, au spus ei, literatura nu trebuie înțeleasă ca un actant între alți actanți cu putere în societate. Să nu confundăm, ca niște amatori neștiutori, literatura cu realitatea, au zis. O citire care semnalează rasismul, misoginia, clasismul reprezentărilor este complet greșită, nelalocul ei, transgresivă, periculoasă, amenințătoare la adresa libertății de expresie artistică. Literatura nu este sociologie, au mai declarat profesioniștii; literatura este în primul rând Literatură (artă, frumos). Amestecul politicului în producerea și interpretarea de literatură înseamnă comunism, deghizat în „corectitudine politică”. Iar pericolul comunismului ne paște mereu, dacă nu suntem atenți (așa ne tot avertizează insistent intelectualii români, de trei decenii încoace). De aceea, verdictele despre literatură – premiile, confirmările, aprecierile, respingerea – doar noi, profesioniștii, suntem îndreptățiți să le acordăm, pentru că numai noi știm cum să apărăm literatura de comunism (sau de corectitudinea politică, care tot acolo duce). Nimeni, nici măcar cineva care a scris cărți, dar care nu este în primul rând un profesionist al literaturii române, nu are dreptul să spună ceva despre acest subiect dacă nu este de acord cu noi. Altă opinie indică ignoranța și nu merită decât disprețul nostru, pe care nu ne vom da în lături să-l exprimăm (și au fost cascade de jigniri și atacuri la persoanele celor care au îndrăznit să aibă altă opinie, toate demne 100% de niște intelectuali publici ca ai noștri). Nu voi ilustra aici cu citate disputa propriu-zisă (dar vă recomand să citiți, dacă vreți, aceste intervenții excelente – de la Adrian Furtună, Ileana Năchescu și Alina Soare și să urmăriți acest interviu cu Delia Grigore, scriitoare, profesoară și activistă, pentru clarificare). Nu voi relua nici argumentele care compun zidul pe care l-au ridicat scriitoarele, scriitorii, profii, criticii literari în jurul idei de Literatură pură. Pornind de la această dispută, mă voi referi în schimb la puterea literaturii în societate, despre care domnii și doamnele de la centru nu vor să vorbim; voi afirma îndreptățirea noastră de a simți exact ce simțim, când citim o carte; voi descrie spațiile deschise în ultimii ani pentru producția de literatură revoluționară și receptare revoluționară a literaturii și voi nota câteva dintre lucrurile pe care le putem face noi, cititoarx și scriitoarx de literatură queer-feministă, antirasistă, anticapitalistă pentru a elibera tot mai mult acest potențial politic și a-l folosi în scopuri revoluționare.