FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI AFECTIVITATEA DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă (cognitivă, motivaţională, volitivă etc.). Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern . (Golu, M.) Aşa cum arată M. Golu, acest raport dintre starea de necesitate şi evenimentele externe poate fi nesemnificativ sau neutru şi semnificativ, generând activare şi trăire emoţională: pozitivă (în cazul în care este consonant) şi negativă (când este disonant). Chiar atunci când emoţia este autoprovocată de subiect prin amintire sau reprezentare anticipată, trăirea rezultă tot din raportarea evenimentelor din câmpul intern al personalităţii la evenimentele din câmpul extern. Există o permanentă relaţie între emoţie şi cogniţie. De altfel în literatura de specialitate se consideră că afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie şi motivaţie. Stările afective mai pot fi definite ca trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un obiect sau o situaţie şi tendinţele noastre. (Cosmovici, A.) Stările afective se află într-o indisolubilă legătură cu trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre. Ele oglindesc, în fiecare moment, situaţiile prezente, rezultatele conduitei noastre în raport cu impulsurile şi dorinţele noastre. Totodată, într-o măsură mai mare sau mai mică, constituie imbolduri către anumite reacţii, manifestări, acţiuni. Unele dintre ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate susţinută. De aceea, până în anii 40, motivaţia era inclusă în capitolul consacrat afectivităţii. După cel de-al doilea război mondial, afectele apar în