Forme de manifestate a agresivităţii la copiii preşcolari Institutor I: Mihu Ecaterina Grădiniţa de copii Nr. 3 Focşani Agresivitatea şi violenţa sunt două stări ale sistemului psihofizic ce stau la baza comportamentelor adaptative, a celor de dominare, sunt ostile şi sunt considerate ca fiind moduri de comunicare primară si primitivă. Mai mult ca altadată, se observă la copiii preşcolari o creştere în intensitate a manifestărilor de violenţă şi agresivitate, exprimate cu precădere prin acţiuni fizice (lovirea copiilor), verbale (jigniri, injurii, expresii neplăcute adresate copiilor), prin refuzul de a colabora sau coopera cu colegii, prin distrugerea unor jucării sau prin adoptarea unei conduite ostile. Experienţa didactică ne demonstrează că la copii, sentimente care, în aparenţă, nu au nimic în comun cu noţiunea de agresivitate sau violenţă, precum : teama, neliniştea, frustrarea, gelozia, umilirea, şantajul emoţional, sunt strâns legate totuşi de acestea, ele fiind o formă de manifestare a violenţei emoţionale.Dacă însă sentimentele enunţate mai sus le putem defini ca fiind stări emoţionale, atunci agresivitatea şi violenţa, ca rezultat al acestora, sunt mai degrabă forme de manifestare a lor. Ştim că până la vârsta de 2-3 ani, sentimentele de răutate sau ură sufletească,copilarească, nu au un obiect sau un subiect concret. Nu de puţine ori am observat copii care, în joaca lor, îşi certau păpuşa pentru că ,,nu voia să mănânce’’ sau,, nu stătea în cărucior’’, îşi admonestau fratele pentru că le-au luat o jucărie sau nu voiau să se joace cu ei, îşi jigneau sora pentru că i-a tras de păr, nu vorbeau cu părinţii, făcând-o pe supăraţii, pentru că nu le-au cumpărat dulciuri sau jucăria dorită. Formele de manifestare ale copiilor în astfel de situaţii sunt diverse : bat din picioare, gesticulează din mâini, izbucnesc în plans nervos şi nu pot să mai comunice cu adulţii, fac orice pentru a atrage atenţia celor din jur, crezând că astfel vor avea câştig de cauză. Considerăm însă că unele din aceste forme de manifestare sunt în limitele normalului, deoarece copiii de 2-3 ani sunt în totalitate dependenţi de părinţi şi acestora le revine rolul de a interveni pentru a corecta aceste comportamente, pentru a institui reguli, a stabili limite, oferindu-le copiilor exemple corecte de comportament. Numai procedând aşa, aceste manifestări de răutate infantilă vor fi de scurta durată, nu vor evolua şi mai ales, nu vor degenera în alte sentimente. Mai problematică este agresivitatea (cu violenţa ca formă particulară a agresivităţii) manifestată la copiii de 5-7 ani. La această vârstă, orice manifestare de agresivitate sau violenţă juvenilă este efectul unor deficienţe de educaţie exercitate asupra copiilor. Rolul pe care îl au familia şi educatoarele în combaterea unor asemenea manifestări este imens. Voi prezenta două cazuri de copii (5-6 ani) hiperactivi care se manifestă agresiv faţă de colegii din grupă. Primul este cel al copilului A.A. (6 ani) care manifestă un comportament agresiv faţă de copiii din grupă şi pe care, nu de puţine ori, am încercat să-l determin să-şi schimbe această atitudine. Acest copil provenea dintr-o familie de intelectuali, permanent ocupaţi, care îşi găseau foarte puţin timp pentru el iar