Dubletele sinonimice în discursul religios Alexandru GAFTON, Ioan MILICĂ Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi „Sfatul cel bun te va păzi şi socoteala cea curată te va cruţa” (BB, Parimii, 2, 11) 0. Descriptiv, narativ sau poetic, închegat de-a lungul cîtorva milenii, textul religios are drept principal scop obţinerea adeziunii comunităţilor spre a induce acestora o anumită mentalitate şi a genera la acestea un anumit comportament. Imaginile pe care acest tip de text le prezintă şi oferă, povestirile pe care le desfăşoară se structurează prin intermediul a diverse mijloace lingvistice şi funcţionează pe căi raţionale şi afective, spre a lămuri şi induce convingeri la categorii diferite de receptori. Ca dat ce trebuie comunicat spre a-şi putea amorsa efectele, conţinutul se încearcă a fi prezervat nu doar prin urmărirea acestuia cu fidelitate, ci şi prin ajustările formei şi mijloacelor de comunicare, care trebuie să ţină seama de caracteristicile procesului de interacţiune cu publicul. Acesta din urmă este elementul ce trebuie orientat, remodelat şi prelucrat. Publicul nu este o masă amorfă şi uşor maleabilă, însă deţine particularităţi care permit conţinutului să se grefeze şi să acţioneze asupra sa. În general, zona cea mai mare de penetrabilitate a publicului o constituie aceea la care are loc contactul cu forma mesajului. Din acest motiv, conţinutul şi scopurile discursului, în contact cu caracteristicile publicului vor genera cerinţe la nivelul construcţiei discursului. La origine, tiparul dominant al discursului religios este baroc - nuanţat în ultimă instanţă - bogat în imagini fragmentate care oferă perspective multiple, de tip senzorial, cu dinamici adresate mai degrabă compartimentelor afectiv şi volitiv, toate acestea caracteristice lumii mediteraneene. Primele secole de creştinism vor prelua acest model retorico-persuasiv. Dincolo de disponibilitatea achiziţionării şi deprinderii acestuia, însă, capacitatea de a-l asimila şi reproduce decurg din posibilităţile concrete ale sistemelor şi uzurilor lingvistice particulare. Aşadar, alături de caracteristicile procesului de traducere a textelor religioase (biblice, cazanii, hagiografii etc.), rămîn importante istoria comunităţii lingvistice şi capacităţile acesteia şi ale limbii sale (care au putut conceptualiza sau nu anumite conţinuturi şi raporturi din realitatea ontică şi ontologică şi care au putut sau nu structura forme şi căi de redare a respectivelor conţinuturi şi raporturi). 1. Studiul textelor biblice şi al altor categorii de text religios scoate la iveală destul de multe situaţii în care apar alăturări de termeni apropiaţi ca sens. În general, astfel de structuri - adesea binare, dar nu neapărat - operează distincţii mai mult sau mai puţin fine, între realităţi şi concepte. Plecînd de la o percepţie nuanţată şi o strădanie a numirii în consecinţă (pe o gamă care - prin observarea atentă şi încercarea de a denumi cu acurateţe - începe de la sesizarea celor mai mici detalii, trece prin cuprinderea distincţiilor esenţiale şi poate ajunge la indicarea redundantă) 1 , creatorii acestor texte utilizează toate mijloacele lingvistice pentru a epuiza perspectivele din care este conceptualizată o realitate, spre a obţine maxima lămurire şi adeziune a receptorului. Adeseori, astfel de şiruri epuizează valenţele realităţii numite sau îi delimitează ferm posibilităţile, termenii implicaţi neconstituind, în mod strict, elementele unor perechi sinonimice 2 . Situaţii de acest tip se întîlnesc în textul ebraic, în cel grecesc şi în cel slavon, textele româneşti mergînd, direct sau indirect, pe urmele acestora. 1 În fapt, astfel de denumiri rămîn subiective. Evoluţiile limbajului religios în lumea occidentală au mers în alte direcţii, spre concizie şi sobrietate (calificative care pot fi la fel de subiective). În acest punct se vede cel mai bine necesitatea ca la abordarea unor astfel de teme, cercetătorul să găsească o poziţie al cărei caracter neutru să poată fi acceptat. 2 O categorie asemănătoare, dar cu probleme speciale, este cea a enumerărilor care conţin şiruri lungi de termeni şi pentru care româna nu reuşeşte mereu să ofere echivalenţi (vezi Al. Gafton, După Luther, Iaşi, 2005, p. 192-199).