Prof. Alexandru Andreea Limba şi literatura română Poezia romantică Floare albastră de MIHAI EMINESCU INTRODUCERE Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în anul 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleu de virtualităţi” menite să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian. CUPRINS 1. Tema şi viziunea despre lume Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie. La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufleteşti ale eului. Floare albastră aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă în idilele eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie, Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, Povestea teiului, sau în secvenţa idilică din Luceafărul. Depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând condiţia geniului. Viziunea despre lume, incluzând şi perspectiva erotică, „…intră în categoria romantică a acelui infinit nesaţiu care amestecă firul voluptăţii cu al durerii. Este în natura iubirii romantice acea aspiraţie fără fund şi fără ţintă, cum numai o stea din tărie poate trezi într-o inimă omenească ”.(Tudor Vianu, Luceafărul). 2. Poezie lirică; lirism subiectiv; instanţele comunicării în textul poetic Floare albastră este o poezie lirică, dar ca şi în lirismul de măşti, eul liric împrumută, pe rând, cele două ipostaze, masculin — feminin. Mărci ale lirismului subiectiv sunt pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, singular, şi dativul posesiv („albastra-mi”). Percepţia principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale cunoaşterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor / a calificărilor acesteia, de la „ mititica” (iubirea ca joc), la „Ce frumoasă, ce nebună /E albastra-mi, dulce floare! ” (asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune” (iubirea ca mister al vieţii) şi până la chemarea nostalgică din final „ Floare-albastră! floare- albastră!...” (idealul de iubire). Trecerea de la concret la abstract se realizează stilistic prin trecerea de la epitet la metaforă şi apoi la simbol. În timp ce principiul feminin, aflat în consonanţă cu natura personificată, are ca atribute graţia rustică şi mişcarea, principiul masculin este contemplativ („ Eu am râs, n-am zis nimica”; „Ca un stâlp eu stam în lună!”) şi meditativ („Totuşi este trist în lume!”). 3. Semnificaţia titlului şi a simbolului central - motivul romantic al florii albastre Floare albastră îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către idealul de fericire, de iubire pură. Motiv romantic de largă circulaţie europeană, simbolul florii albastre, regăsit şi în alte texte eminesciene, Călin (file din poveste), Sărmanul Dionis, dobândeşte aici valoare polisemantică: aspiraţie spre fericirea prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister al vieţii, opoziţie ireductibilă între lumea caldă, efemer-terestră şi lumea rece a ideilor, a cunoaşterii absolute. În 1