interviu 4 Jane McAdAM Freud Artista britanică Jane McAdam Freud este fiica pictorului Lucian Fre- ud și strănepoata lui Sigmund Freud. A început să folosească acest nume foarte târziu, când era deja consacrată în me- diul artistic londonez. De atunci, pro- pria identitate, în raport cu cea a tatălui și a străbunicului, a devenit subiect al artei sale. În interviul de față vorbește despre parcursul incredibil care a trans- format-o într-o persoană foarte atentă la subtilitățile relațiilor de familie, dar și într-o feministă convinsă. Maria Orosan-Telea: Cu toate că sunt foarte tentată să încep prin a vă întreba cum este să fii descendent al unei personalități gigantice, cum a fost Sigmund Freud, o să vă propun, totuși, ca prim subiect de discuție, arta dumneavoastră. Lucrați cu o mare varietate de materiale, creați instalații complexe, sculpturi monumentale des- tinate spațiului public, aveți deseori o abordare conceptuală. Ce vă definește cel mai bine ca artist? Jane McAdam Freud: Uneori mă autodefinesc ca sculptor conceptual, al- teori ca artist pluridisciplinar. Îmi place, inclusiv, să scriu și îmi place să combin teoriile psihanalizei cu arta. Interesele mele sunt aceleași ca ale tuturor artiștilor din toate timpurile. Sunt ghidată, de exemplu, în căutările mele, de ideea de naștere. De unde venim? Sau, moarte. Încotro ne îndreptăm? Sau de ideea de origini. Cine suntem? Sunt interesată de aceleași subiecte ca mulți alți artiști. De fapt, cred că, mai mult sau mai puțin conștient, toți artiștii proiectează astfel de gânduri în creația lor. – Chiar dacă sunteți fiica unui pictor celebru, Lucian Freud, debutul dumeavoastră ca artistă nu a avut ni- cio legătură cu vreun sprijin venit din partea sa. Am fost foarte impresionată să aflu acest lucru. Când și cum ați ho- tărât să deveniți artistă? – Pe când aveam doi sau trei ani mergeam la o grădiniță care – nu-mi mai amintesc exact – era fie pe sistemul Ru- dolf Steiner, fie pe sistemul Montessori. În orice caz, avea o abordare educațională bazată pe experiență, nu pe învățarea de tipul scris/citit. Am o amintire foarte intensă din acea perioadă, mi-am băgat mâna în apă, apoi într-un strat de nisip pentru a găsi un obiect de plastic. Când am simțit nisipul mi-am dat seama că îmi place această senzație foarte mult. Mama mea a studiat pictura și apoi moda. A profesat ca designer vestimen- tar și avea în casă materiale cu texturi interesante. Îmi spunea mereu să ating acele țesături pentru a le simți materia- litatea. „Aceasta este mătase, acesta este satin, aceasta, catifea”. Îmi plăcea foarte mult tipul de explorare tactilă. Cred că deja de la o vârstă fragedă am știu care este direcția mea. Bineînțeles, nu știam că va fi sculptură, sau în ce formă se va manifesta, dar întotdeauna am vrut să fac ceva legat de tactilitate. De asemenea, desenam constant în copilărie. Am niște caiete de la vârsta de opt ani care sunt pline cu desene. Foar- te puțin text, doar animalul desenat și, eventual, o notiță cu numele animalului. Îmi amintesc o ședință cu părinții în care profesorul mi-a lăudat foarte mult dese- nele. M-a făcut să mă simt importantă. Apropierea mea de artă a fost ceva foarte natural. Mama și tata erau artiști, toți prietenii mamei, care ne vizitau, erau artiști, oameni creativi. Mama m-a lăsat să fac mereu ceea ce am vrut. Am fost primul ei copil, mă privea ca pe o creație a ei. Într-un fel, căuta în mine niște răspunsuri. Erau anii ’60, o socie- tate foarte liberă. Copiii erau mult mai liberi, iar părinții așteptau răspunsuri de la copii. Dar ce putea să-ți spună un co- pil? Copilul nu are experiențe anterioare. A fost stresant, într-un fel. Simțeam că mama așteaptă de la mine informații pe care nu le aveam. Dar, pe de altă parte, mă făcea să mă simt importantă. Am fost foarte apropiată de mama. Relația cu mama a fost prima relație importan- tă. Ea a avut toate meritele pentru ceea ce sunt. Ea m-a format, fără a cere nimic în schimb. Asta m-a făcut să devin o fe- ministă, cred. – Ați studiat arta în Londra și Roma. Considerați că perioada petre- cută în Italia a avut o influență majoră în cariera dumneavoastră? – Chiar dacă iubesc Londra – și sunt de acord cu Oscar Wilde care spu- nea „când ești plictisit de Londra, ești plictisit de viață” – trebuie să recunosc că Roma mi-a format caracterul. M-a făcut mai caldă, m-a făcut să cunosc ideea de intimitate. Oamenii erau atât de calzi.... – Vorbiți italiană? – Si, parlo italiano. Am o istorie lungă, o poveste de dragoste cu Italia. Înainte să merg la Roma am trăit un an în Ravenna cu iubitul meu din acea peri- oadă. Cred că aveam în jur de nouăspre- zece ani. Locuiam împreună cu familia lui și a fost momentul în care am înțeles ce înseamnă o familie. Familia mea era disparată. Nu avusesem până atunci un model de familie. Eram eu și mama mea și apoi frații mei. Tatăl meu locuia mai mult în atelierul lui. Practic, nu a locu- it niciodată cu noi. De fapt, nu a locuit cu nimeni, aș putea spune. Era foarte direcționat înspre munca sa. Din aceas- tă cauză, nu am simțit niciodată că m-a influențat în vreun fel. Entuziasmul meu pentru artă, dacă a fost influențat de el, a fost doar la nivel inconștient. Mă uitam la cataloagele cu lucrările lui și poate asta m-a influențat. Îmi amintesc că îmi plă- cea o anumită imagine, o figură supra- dimensionată. Și îmi dau seama că asta fac și eu, lucrez cu o singură imagine, un singur gest, o compoziție nu foarte complicată. Dar revenind, în Italia cred că am înțeles ce înseamnă să trăiești într-o fa- milie normală. Trebuie să înțelegi asta pentru ca la rândul tău să poți avea o viață de familie, să te căsătorești, să ai un partener, să știi să te cerți și să te împaci. Părinții mei nu se certau niciodată. Sau, cel puțin, nu o făceau de față cu mine. Mi-a fost destul de greu să înțeleg ce e o familie. Prin urmare, am iubit Roma, arta și viața pe care mi-a oferit-o. La Aca- demie am studiat cu Marotta, un sculp- tor fantastic, foarte faimos. Mi-a propus chiar să-i rămân asistentă. – Și cum de nu ați rămas? – Iubesc Londra prea mult. Pe atunci aveam un partener în Londra, cu care, timp de trei ani, cât am stat la Roma, m-am văzut o dată la șase săptămâni. Am simțit că m-a așteptat prea mult. Nu că această relație ar fi durat după aceea. Când mi s-a oferit o slujbă în Wales, am acceptat și ne-am despărțit. În Roma am învățat despre artă, despre familie, des- pre mâncare, despre vin. A fost ca o a doua adolescență. – Am ajuns și la întrebarea la care știu că nu vă face plăcere să răspundeți. Sunteți fiica unui faimos pictor brita- nic, Lucian Freud, și strănepoata lui Sigmund Freud, părintele psihanali- zei. Cum ați resimțit moștenirea cul- turală și intelectuală a familiei? – Nu am folosit numele Freud de- cât foarte târziu. Nu am trăit sub aceas- tă umbră până când nu am fost forțată de anumite circumstanțe să mă afișez ca Freud. Înainte eram doar Jane McAdam. Nu vorbeam niciodată despre tatăl meu, Lucian Freud. Mama s-a mutat și a rupt toate legăturile cu el când aveam opt ani. Nu-i plăcea acea viață pentru cei patru copii ai ei. A vrut să ne dea șansa să fim noi înșine, fără presiunea numelui. A fost o femeie foarte inteligentă și perspicace. Cred că visul ei era acela de a fi indepen- dentă în toate felurile. S-a mutat bucu- roasă pentru a-și trăi viața departe de ta- tăl meu, departe de acest nume, departe de orice ne-ar fi afectat pe noi. De câte ori o întrebam despre trecut, despre tata sau despre bunica mea din partea tatălui îmi răspundea: “Paddle your own canoe, Jane!” („Vezi-ți de treaba ta, Jane!”). Din acest motiv, amintirea lui s-a estompat. Iar decizia ei a fost să nu folosească nu- mele de Freud pentru noi. Pentru a ne proteja. – Tatăl dumneavoastră era deja faimos în acele vremuri? – N-aș putea spune că era faimos. Era un artist care avea expoziții. Dar avea un bunic pe care îl chema Sigmund Freud, purta această moștenire. Iar ea nu și-a dorit același lucru pentru noi. N-a fost vorba despre el ca artist faimos. Era doar un pictor, însă era și nepotul unui psihanalist celebru. Mama era mai de- grabă îngrijorată de această moștenire împovărătoare. Și, în plus, catolică fiind, cred că a fost și puțin rușinată de relația pe care o avea cu el. Nu mai voia să fie cu acest pictor, care, evident, nu-i era lo- ial. Mama ei era foarte supărată. „De ce faci copii cu acest bărbat cu care nu ești căsătorită?” Cred că a vrut să scape și de toate reproșurile astea. Prin urmare, am ajuns să am succes ca artistă prin forțe proprii. – Am citit despre această poveste incredibilă, despre cei peste douăzeci de ani în care nu v-ați întâlnit tatăl și despre decizia ulterioară de a relua le- gătura. Puteți să-mi povestiți mai mul- te despre acest moment? – Totul s-a întâmplat când am primit un premiu din partea orașului Londra. Nimeni nu știa că sunt rudă cu Lucian Freud sau Sigmund Freud. Nici măcar prietenii mei apropiați. De fapt, în min- tea mea nici nu eram. Eram rudă doar cu mama, ea mă crease. Eram interesată de originile mele, dar reprimam acest lucru foarte bine. Eram la curent cu munca ta- tălui meu, îl vedeam devenind din ce în ce mai cunoscut. Era tot mai frustrant și mai ciudat să păstrez secretul. Iar când am primit acest premiu – un decret vechi numit The Freedom of the City of London – a trebuit să duc certificatul de naștere unde, evident, apărea numele ambilor părinți. Prima problemă a fost că nu-l mai găseam. Așa că părinții mei au fost nevoiți să-l refacă. Când l-am prezentat, m-au întrebat cum de nu am spus nici- odată că sunt fiica lui Lucian Freud. Iar pentru depunerea jurământului în fața Reginei trebuia rostită o formulă de ge- nul „voi folosi doar acest nume.” – Acesta a fost momentul în care ați folosit pentru prima dată numele complet, Jane McAdam Freud? – Da, a fost foarte ciudat. Devenise totul prea complicat. Nu aș fi renunțat niciodată la numele mamei, ar fi fost un gest împotriva femeilor, în general. Așa că am hotărât să păstrez ambele nume. – Așa ați ajuns să reluați legătura cu tatăl? – Da, eu și mama a trebuit să îl con- tactăm pentru certificatul de naștere. Dar pentru mine este extrem de impor- tant faptul că am câștigat acest premiu fără intervenții. De atunci, pare că oa- Jane McAdam, între Freud și Freud