INTRODUCERE Odată cu intrarea forțată a României sub regimul socialist, artele plastice au fost subordonate noii ideologii comuniste. Istoricii au împărțit în trei etape distincte perioada cuprinsă între 30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui Mihai) și decembrie 1989: o primă etapă, cea de instalare a noului regim, aplicată prin forță, cunoscută drept realism-socialist, o „artă totalitară” așa cum scrie Magda Cârneci în Artele Plastice în România 1945- 1989. Cu o addenda 1990-2010 1 ; a doua, la începutul anilor ’60, etapă în care s-a ieșit oarecum din coerciția sistemului, cunoscută ca o perioadă mai relaxată, lumea a început să uite de traumele războiului, exista o oarecare efervescență în mediile artistice iar arta era fie oficială, fie alternativă; a treia etapă, de la mijlocul anilor ’70 până la revoluția din 1989, urmare a întoarcerii lui Ceaușescu din cea mai lungă vizită externă, cea din China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și Mongolia, de unde a revenit cu o mai veche ideologie, o adevărată întoarcere la anii ’50, este cunoscută sub numele de posttotalitarism, perioadă de „stagnare și decadență, când natura nonameliorabilă a sistemului comunist devine din ce în ce mai evidentă și mai constrângătoare” 2 . Spre deosebire, însă, de Uniunea Sovietică, pe de o parte, ori de Polonia, pe de altă parte, doi poli opuși din punct de vedere al elasticității ideologice, în România parcursul artelor a cunoscut momente de oarecare pauză ideologică, dacă putem numi așa breșele artistice existente în cei patruzeci de ani de comunism. Discrepanța datorată disimulării cu ajutorul mediei a creat un mare sentiment de frustrare, un sentiment de non-apartenență. Exista o mare diferență între realitate și ceea ce era prezentat în media. Funcționând ca adevărate sincope, aceste ieșiri din făgașul impus au fost, curios, oarecum acceptate, tolerate. Artiștii care s-au opus regimului nu au fost expuși în saloanele oficiale, nu s-au bucurat de favoruri, nu au dobândit titluri ori comenzi însă au avut o oarecare libertate de expresie, o libertate de atelier. România artistică a fost contaminată de realismul socialist doar la nivel de Salon, oficial, dintr-un servilism față de Moscova. În subsidiar, însă, exista o anumită libertate, o anumită modernitate reprezentată de neo-impresionism, expresionism, suprarealism, simbolism ori abstracționism. În același context se situau și istoricii și criticii de artă. Ruxandra Garofeanu, care avea emisiunea radiofonică Vocile Artei Moderne, primește în 1968, de la un prieten din Franța, producător la ORTF, o serie de cincizeci de înregistrări pe bandă magnetică, dialoguri cu Pablo Picasso, Salvador Dali, 1 Magda Cârneci, Artele Plastice în România 1945-1989. Cu o addenda 1990-2010, ediția a II a, București, editura Polirom, 2013, p. 12. 2 [ibidem] 1