[Versiune preprint a lucrării publicate în Valentina Cojocaru et alii (editori), Variaţie în română şi în limbile romanice. Actele celui de-al XVII-lea Colocviu Internaţional al Departamentului de Lingvistică (Bucureşti, 24-25 noiembrie 2017), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2018, p. 325-329] DESPRE CONŞTIENŢA LINGVISTICĂ CRISTINEL MUNTEANU Universitatea „Danubius” din Galaţi 1. Despre conştienţa (ori conştiinţa 1 ) lingvistică (ba chiar şi despre „inconştienţa” lingvistică) am discutat, într-o măsură mai mare sau mai mică, de mai multe ori (vezi Munteanu 2017a: 204–206, Munteanu 2018: 97–100, respectiv Munteanu 2017b: 21–27). Aveam în vedere, de regulă, acele situaţii în care vorbitorul reacţionează critic la cele spuse (sau scrise) de alţi vorbitori. Mai bine zis, mă refeream la acel vorbitor non-lingvist care, pus în faţa unor exprimări/fapte de limbă pe care le consideră „greşeli”, nu se mulţumeşte numai cu remarcarea lor (pentru sine), ci ajunge să dea glas iritării sale sub forma unor judecăţi „metalingvistice”. Vorbitorul în cauză poate avea diferite grade de instrucţie (adică poate fi mai mult sau mai puţin „cult”), dar nu este, evident, un lingvist „de meserie”, în pofida interesului pe care îl arată pentru problemele limbii/limbajului. Uneori el are dreptate când „ia atitudine” împotriva unor „greşeli de exprimare”; alteori însă nu are dreptate, şi îndeosebi aceste cazuri de „interpretare injustă/îngustă” m-au preocupat în mod deosebit. 2. Cu siguranţă, faptul de a fi conştient de diversele trăsături ale unităţilor lingvistice în funcţionarea lor (ca şi faptul de a fi conştient de virtualităţile acestora în limba ca atare) nu reprezintă în sine ceva condamnabil; dimpotrivă: conştienţa lingvistică (şi a emiţătorului, şi a receptorului) se poate manifesta şi în sens „pozitiv”. Bunăoară, printre scriitori sunt unii, veritabili virtuozi, foarte atenţi la posibilităţile de sugestie ale cuvintelor şi ale expresiilor, declanşând, ori de câte ori au ocazia, aşa-numitele „funcţii de evocare” ale limbajului (după cum le numeşte E. Coşeriu, pe urmele lui W.M. Urban). Altfel spus, aceşti scriitori caută să utilizeze motivat unele semne lingvistice în textele lor (vezi Munteanu 2013: 116–128). 3. Există mai multe forme de conştienţă lingvistică, pentru fiecare nivel al limbajului (dintre cele trei identificate de E. Coşeriu: universal, istoric şi individual) în parte şi pentru fiecare tip corespunzător de competenţă lingvistică (elocuţională, idiomatică şi expresivă, după acelaşi lingvist). Mai mult decât atât, în funcţie de înzestrarea şi de „sensibilitatea” vorbitorilor, conştienţa lingvistică se va „focaliza” şi asupra unor aspecte diacronice, nu doar sincronice (vezi Munteanu 2018: 99). În consecinţă, în cazul anumitor vorbitori se poate spune că funcţionează un tip special de conştienţă lingvistică, pe care aş denumi-o conştienţă etimologică. O atare specie de conştienţă lingvistică îi caracterizează, fără îndoială, în primul 1 Prefer să utilizez, în acest caz, termenul conştienţă, şi nu termenul conştiinţă, deşi, în limba română actuală, sfera semantică a primului cuvânt (folosit mult mai rar) a fost înglobată în conţinutul celuilalt. În limba engleză, de pildă, distincţia dintre termenul consciousness (sinonim cu awareness) şi conscience este mult mai clară. Un argument pentru păstrarea şi întrebuinţarea termenului conştienţă poate fi şi acela că termenii înrudiţi, conştient (şi inconştient) şi, mai ales, inconştienţă, sunt în continuare frecvent utilizaţi.