„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LVII, 2018, p. 281–292 MIRAJUL UNIRII RELIGIOASE (I). NUNŢIUL PACELLI ŞI UN PROIECT GERMAN DESPRE UNIREA CU ROMA A ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI ÎN ANUL 1918 Şerban Turcuş * Abstract: The present study discusses a theme not at all evaluated in the Romanian historiography: a German project to achieve the religious union of Romanians and Bulgarians of Orthodox religion with Rome. The project, advanced by Chancellor von Hertling, involved the acceptance of the Holy See for the realization of the religious union with the help of the Roman Catholic Archbishop of Bucharest, Raymund Netzhammer and the Bulgarian King Ferdinand I. Seen in a political key, the religious union of the Romanians and Bulgarians was also, for the authorities in Berlin, a mean of opposing the advance of the Bolshevik revolution. The mediator between the authorities of the Second Reich and the Holy See was Eugenio Pacelli, the Apostolic Nuncio in Munich, the future Pope Pius XII. Keywords: religious union, Romanian, Bulgarian, German empire, Holy See. Analiza procesului de unire religioasă este o constantă a istoriografiei româneşti, cu excepţia perioadei dintre 1947–1989, când, din raţiuni ideologice şi condiţii politice, subiectul a fost ocolit sau obscurat. Conţinând două realităţi ecleziale, ortodoxie şi romano-catolicism, într-o relaţie de permanentă contrapunere în dinamică ecleziologică şi teologică, unirea unor fragmente de ortodoxie cu Scaunul Apostolic este rezultatul unor conjucturi religioase pe fundal politic sau a unor conjuncturi politice ce uzează religiosul ca suport pentru proiecte mundane. Polemica, în perimetrul acestei teme în istorio- grafia naţională este încă în toi, iar noi nu o vom alimenta cu alte consideraţii, dincolo de enunţul făcut. Însă ecleziologiile celor două mari ramuri ale creştinismului primului mileniu s-au distins încă din perioada de gestaţie instituţională prin două maniere diverse de acţiune în sens evanghelizator. Creştinismul de matrice latină a fost mereu dinamic misionar şi activ teritorial în congruenţă sau contrapunere cu puterile publice, în timp ce creştinismul de matrice elină şi dependenţă constantinopolitană s-a remarcat printr-o anturare a puterii publice şi a adoptat un cod comportamental conexat cu ecleziologia imperială care stabilea autoritatea axiomatică a liderului din cea de-a doua Romă şi o seconda acolo unde aceasta se stabiliza concret sau simbolic. În cazul ortodoxiei, după 1204, acest model a fost deteriorat, dar în schimb cel roman * Conf. univ. dr., Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca; e-mail: serbanturcus@yahoo.it