IMAGINEA ȘI SIMBOLUL VIEȚII HORIA VICENŢIU PĂTRAŞCU 1 Faptul că în artele plastice nu există o reprezentare a Vieții (cu excepția, notabilă, a pomului Vieții, care însă nu este o reprezentare antropomorfă) ne poate reține atenția, mai ales dacă-l raportăm la prolificitatea imaginarului și simbolismului morții. În mod paradoxal, pentru noi, moartea pare să fie cineva (o zeitate, un craniu, un schelet, o bătrână înarmată cu o coasă), față de viață, care nu este nimeni, care nu-și leagă numele de nici un chip definit. Nici copilul nou-născut, nici tânărul, nici mirele sau mireasa – nu au reușit să se impună drept întruchipări ale Vieții, ca simbolurile ei umane. Viața – ca obiect al reprezentării – pare să nu aibă nimic „omenesc”. Sigur, se poate spune că acest „nimic” este totul. Dar, invers ca în dictonul epicureic, este totul doar în raport cu Moartea – care, la rândul ei, nu înseamnă decât desființarea acestui tot, a acestui nimic. De unde provine acest iconoclasm „natural”? Este el derivat din interdicția explicită legată de reprezentarea divinității? Asocierea ineluctabilă dintre „numele” lui Dumnezeu și „numele” Vieții (un exemplu printre multe altele: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, Ioan 14: 6) 2 să fie atât de adâncă încât să fi dat naștere unui iconoclasm încă și mai strict decât cel propriu-zis religios din moment ce nu puțini sunt cei ce au îndrăznit să-l înfăț i șeze pe Dumnezeu, dar nici măcar unul nu s-a încumetat să-i picteze cel ălalt „atribut” al său, ca și cum în el s-ar afla însăși dumnezeirea lui Dumnezeu, adevărata sa esență, situată chiar deasupra persoanei sale, în fața căreia gândurile trebuie să-și oprească curgerea spre valea închipuirii și să se întoarcă spre izvorul adânc ascuns în întunericul cel de deasupra oricărui chip? 3 Absența unei asemenea reprezentări figurativ-umane a Vieții transpare și în cuplul terminologic freudian: Eros-Thanatos. Faptul că așa-numitele „instincte ale vieț ii” împrumută numele zeului Iubirii relevă că acest „gol” de reprezentare se reflectă și afectează și planul elabor ărilor teoretice. Desigur, am putea gândi că tocmai doctrina sa „pansexualistă” l-a determinat pe psihanalistul vienez să apeleze la această figură mitologică pentru a simboliza conceptul vieții, dar câtă vreme în întreaga 1 Universitatea Politehnica din București, Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică și Științe Socio-Umane. 2 „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a f ăcut pe om şi a suflat în faţ a lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2:7); „Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a f ăcut şi suflarea Celui Atotputernic este dăt ătoarea vieţ ii mele” (Iov 33:4), „Întru El era viaţă şi viaţ a era lumina oamenilor.” (Ioan 1: 3). 3 Poate că același „iconoclasm” inconștient acț ionează și în cazul celuilalt „atribut” al lui Dumnezeu – adevărul. Adevărul este ireprezentabil, indefinit, la limit ă de negândit în termenii obi șnuitei raț iuni omenești.