MĂSURAREA ŞANSELOR DE ACCES LA EDUCAŢIE GABRIELA NEAGU Preocupările privind accesul populaţiei la educaţie au apărut odată cu instituirea învăţământului public, ceea ce ne permite să afirmăm că cele două au o istorie comună şi, cel mai probabil, atât timp cât va exista învăţământ public de masă, vom discuta şi despre accesul la educaţie. O istorie comună care se întinde pe aproape două secole nu înseamnă şi rezolvarea acestei probleme – crearea unui învăţământ accesibil tuturor indivizilor indiferent de particularităţile lor psihointelectuale, socioeconomice, familiale, culturale, etnice, religioase etc. Dimpotrivă, pe măsură ce gradul de complexitate a societăţii în general şi a sistemelor de învăţământ în particular a crescut, accesul la educaţie a devenit un obiectiv a cărui realizare pare tot mai îndepărtată. Între entuziasmul găsirii unui „miracol pedagogic” (Chauvel, 1999) şi descurajantul „şcoala – loc al reproducţiei sociale” (Bourdieu şi Passeron, 1975) îşi fac loc nenumărate teorii, perspective de analiză, soluţii, măsuri, iar eforturile continuă şi în prezent. Accesul egal la educaţie pentru toţi nu este o problemă care va fi rezolvată curând însă ceea ce este important e faptul că rămâne o prioritate pentru majoritatea societăţilor. De ce este importantă creşterea accesibilităţii învăţământului? În primul rând este o problemă legală, de natură juridică, cu „credo democratic” cum îl numea încă din 1897 John Dewey atunci când afirma că „fiecare are dreptul de a fi tratat ca un individ egal cu alţii şi are dreptul la aceleaşi şanse de dezvoltare a capacităţilor sale, fie acestea mai numeroase sau mai reduse” (Dewey apud. GERESE, 2006: 115). Accesul la educaţie a fost încă odată confirmat ca drept fundamental al omului în 1948, prin Declaraţia universală a drepturilor omului care prevede nu doar faptul că orice persoană are dreptul la educaţie, ci şi că cel puţin nivelul de bază al educaţiei ar trebui să fie gratuit. Astfel, orice societate democratică sau care aspiră la acest statut trebuie să depună eforturi pentru a face accesibil învăţământul tuturor membrilor săi respectând astfel drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Accesul la educaţie are şi o dimensiune economică care, potrivit studiilor şi cercetărilor realizate până în prezent, nu este deloc neglijabilă. Societatea a înţeles curând că lipsa de educaţie a membrilor săi este mult mai costisitoare decât educarea lor. Deschiderea porţilor şcolii către toţi membrii societăţii are, aşadar, la bază nu doar o motivaţie etică, morală, ci şi un calcul simplu de cost/beneficiu: societatea preferă să acopere costurile cu educaţia indivizilor pentru o perioadă determinată decât să-i întreţină din resurse publice o viaţă întreagă. Evoluţia socioeconomică a devenit tot mai imprevizibilă şi cea mai bună dovadă o constituie criza cu care ne confruntăm în prezent. Pentru a face faţă cât mai bine diferitelor riscuri prezente în societatea modernă, oamenii trebuie să posede o cât mai bună educaţie. La rândul său societatea trebuie să fie coezivă, să împărtăşească aceleaşi valori, norme, reguli, să fie capabilă să-şi mobilizeze cetăţenii să colaboreze pentru atingerea unor obiective comune. Sistemul de învăţământ are menirea de a forma oameni cu pregătirea necesară şi capacitatea de a sprijini creşterea coeziunii sociale prin formarea de timpuriu, la nivelul populaţiei a unor atitudini, comportamente care să favorizeze 56