Maria Larionescu, Observatii asupra sociologiei româneşti din perioada de tranziţie, Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 3, Nr. 1, 2003 1 Observaţii asupra sociologiei româneşti din perioada de tranziţie. Maria Larionescu Revoluţia din 1989 a generat renaşterea sociologiei româneşti după ani de restricţii şi obstacole puse de regimul comunist în calea afirmării sale ca disciplină matură, cu vocaţie critică. O imagine comprehensivă a stării sociologiei în deceniul tranziţiei postcomuniste necesită o examinare a premiselor, tradiţiilor, practicilor metodologice influente în istoria mai recentă ori mai depărtată a disciplinei. Antecedente sociologice clasice. Dacă plecăm de la ipoteza avansată de Tamas Kolosi şi Ivan Szelenyi (1993: 141-142) privind dezvoltarea sociologiei ca profesie în Europa centrală în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii civile (cazul Cehoslovaciei) sau cu existenţa personalităţilor excepţionale şi a dinamicii construcţiei instituţionale (cazul Poloniei şi Ungariei), constatăm că evoluţia sociologiei româneşti prezintă un model susţinut de activitatea unor personalităţi exemplare care au edificat instituţii sănătoase. Sfârşitul sec. 19 şi prima jumătate a sec. 20 au însemnat instituţionalizarea sociologiei ca disciplină autonomă (în 1896-1897 sociologia fiind introdusă în curricula Universităţii din Bucureşti şi Iaşi), proces care a culminat în perioada interbelică prin apariţia primei şcoli sociologice moderne, Şcoala sociologică de la Bucureşti, întemeiată de Dimitrie Gusti şi principalii săi colaboratori, H.H.Stahl, M. Vulcănescu, A. Golopenţia, Tr. Herseni, etc., şi a Institutului Social Român. “Cariera” sociologiei clasice româneşti a fost strâns legată de discursul modernizării în societatea şi cultura românească. Analiza istorico-comparată a sociologiei româneşti de-a lungul unui secol de existenţă(1848-1948) dezvăluie patru tipuri ideale de modernitate: reprezentarea liberal raţionalistă, dezvoltată de fondatorii paşoptişti ai disciplinei, care va impune ideea liberală şi ideea democratică(Bădescu 1988: 249), susţinute de o “ordine naturală”, rezultat al reglării automate; spontane a raporturilor dintre indivizi; “modernitatea organizată” sau etatistă, construită de