Impavidi progrediamur! DIACRONIA eseu © 2017 Autorii. Drepturile de publicare aparțin Revistei. Diacronia 5, 23 martie, 2017, A79 (1–11) doi:10.17684/i5A79ro ISSN: 2393-1140 www.diacronia.ro Literatura – un interstițiu discursiv Dumitru Tucan ˚ Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest, Bd. Vasile Pârvan 4, 300223 Timișoara, România Despre articol Istoric: Primit 1 decembrie 2016 Acceptat 24 decembrie 2016 Publicat 23 martie 2017 Cuvinte-cheie: pragmatică literară poetică teoria literaturii Rezumat Pornind de la un caz celebru de geneză literară, mai precis rescrierea piesei En- glezește fără profesor în varianta La Cantatrice chauve, lucrarea de față analizează relația complexă dintre obiectele cu pretenție literară și spațiul literar. Perspec- tiva asumată este derivată din pragmatica discursului literar (cf. Maingueneau, 2007), find interesată în a observa caracterul procesual al fenomenului literar, caracter care nu poate f gîndit în afara relației cu metamorfozele imaginarului socio-cultural. Observînd caracterul relațional al noțiunii de literatură de-a lun- gul istoriei și capacitatea sa continuă de a se metamorfoza în relație cu obiectele care îi contesta stabilitatea, observînd calitatea literaturii de „interstițiu discur- siv” sau pe aceea de „discurs constituent”, analiza își propune să arate faptul că obiectele textuale care tentează intrarea în „cîmpul literaturii” sînt semnalele presiunilor pe care istoria și metamorfozele culturale generate de aceasta le exer- cită asupra fenomenului literar, imprimîndu-i acestuia o importantă dimensiune transgresivă. 1. Introducere În istoria recentă a literaturii (teatrului) transformarea piesei românești Englezește fără profesor în piesa franțuzească La cantatrice chauve reprezintă un caz celebru de geneză literară, interesant atît pentru o discuție lămuritoare asupra operei dramaturgului româno-francez, cît și pentru o discuție despre relația dintre „obiectele cu pretenție literară” și spațiul literar. Să rememorăm faptele: rămas în Franța după încheierea celui de-al doilea război mondial, Eugen Ionescu își reface legăturile cu spațiul literar odată cu premiera piesei Cîntăreața cheală care are loc la Téâtre des Noctambules în 11 mai 1950. Nume important al generației anilor ’30, proaspătul dra- maturg fusese în perioada românească una dintre vocile iconoclaste ale criticii literare românești, deși opera sa „creativă” (volumul de poeme Elegii pentru fințe mici) nu reprezentase în perioada interbelică un „eveniment literar”. Atitudinea sa ireverențioasă, citibilă în Nu (1934) și în cronicile publicate în presă 1 , e îndreptată atît împotriva tradiției literare românești sau împotriva numelor mari ale literaturii române interbelice, cît și împotriva unei anumite idei de „literatură”: aceea înrădăcinată în continuumul cultural, impregnată de cultură și retorică, lipsită de autenticitate 2 . Iar din această perspectivă teatrul este pentru tînărul Ionescu cea mai falsă și inautentică formă „literară” / „artistică”. Cu toate acestea Ionescu va deveni celebru în primul rînd ca dramaturg, dar acest lucru se va întîmpla ca urmare a unui interesant experiment de iconoclastie literară și auto-pedagogie teatrală. Așa cum mărturisește în Note și contranote (Ionesco, 1992a, p. 187–190), încercînd să învețe engleză după manualul Assimil, scriitorul transcrie frazele de manual și le asamblează într-o structură teatrală experimentală, Englezește fără profesor. Ceea ce caracterizează această primă încercare teatrală ionesciană este transgresarea normelor discursive și structurale ale teatrului. Disonantă la nivelul expresivității dialogale, refuzînd conturarea verosimilă a ˚ Adresă de corespondență: dumitru.tucan@e-uvt.ro. 1 Cronici publicate de către Mariana Vartic și Aurel Sasu în Război cu toată lumea (Ionesco, 1992b). 2 Căutînd obsesiv „autenticitatea” în scrierile contemporanilor, scriitorul vede literatura ca find legată de o „alianță orga- nică între cunoașterea intuitivă și expresia insolită” (Tucan, 2015, p. 46).